De ce depresivii iartă și uită mai greu?

Există oameni care atunci când se confruntă în viață cu evenimente negative mai întâi suferă, apoi le ia un anumit timp să înțeleagă conjunctura sau de ce oamenii buni pot să facă totuși lucruri rele. Când au înțeles, reevaluează impactul negativ a ceea ce li s-a întâmplat,  ”reetichetează” evenimentul ca fiind mai puțin negativ decât l-au trăit inițial și îi dau altă semnificație la scara existenței proprii. Majoritatea dintre noi realizăm acest șir de operații doar parțial conștient și voluntar, mai degrabă pentru că așa ne-am obișnuit din vremea când ne împingeau copii din echipa adversă, cădeam, ne juleam genunchii și se rupeau pantalonii și ne mai și pedepseau părinții să nu ieșim la joacă o săptămână pentru asta. În cazul evenimentelor de mai mare amploare, reușim această succesiune de operații dacă depunem un efort conștient și voluntar îndreptat în direcția ”depășirii” unei întâmplări și ne ajută să vedem viața ca o înșiruire de evenimente pozitive și negative a căror frecvența, pondere și natură nu avem cum să o cunoaștem și acesta e un lucru firesc. Cum zicea un rapper: ”The bad thing in life is like the telephone: When is ringing, pick-up the receiver. When it stopped, put down the receiver and carry on!”

Nu tuturor oamenilor însă le reușește această ”procesare” corespunzătoare a unui eveniment și a responsabilității celor implicați – inclusiv iertarea acestora din urmă. Există și oameni care par ”să nu mai treacă peste” anumite evenimente și peste resposabilitatea morală sau de altă natură a celor care le-au declanșat. O parte dintre aceștia au o explicație mai solidă pentru dificultățile pe care le au de surmontat în procesarea evenimentelor negative survenite în viața lor și a responsabilității celor implicați. Este vorba despre cei ce suferă de depresie, și asupra paricularităților lor de funcționare congnitivă în astfel de situații, ne vom concentra în continuare. Sperăm că odată cunoscută acestă problematică, vor fi mai motivați în efortul lor de a-și înțelege suferința, de a compensa conștient și voluntar aceste neajunsuri și drept urmare, se vor ajusta mai adaptativ la evenimentele negative din viața lor.

Am mai vorbit anterior, dacă vă amintiți, despre maniera în care persoanele care suferă de depresie percep deformat în sens negativ anumite evenimente și implicit, evaluează importanța sau gravitatea unui eveniment petrecut în viața lor ca fiind mai grav, mai dureros și cu impact mai amplu decât ar fi perceput de către altă persoană. Acest fapt se întâmplă parțial datorită adversivității în sine a evenimentului și parțial datorită interacțiunii acestui eveniment cu o caracteristică (schemă cognitivă) a stilului de gândire depresiv. Această schemă cognitivă (ce cred oameni despre gravitatea unui eveniment și cum îi apreciază impactul în viața lor) poartă un nume și poate fi, în consecință, evidențiată de testele psihologice – schema cognitivă de catastrofare (Engl. Badness).

Cel mai important aspect, pe termen lung, în maniera în care depresivii percep și își reprezintă mental un eveniment negativ (și implicit contribuția altor persoane în producerea lui), îl constituie poate faptul că reevaluarea ulterioară a evenimentului după codarea în memorie a semnificațiilor negative aferente acestuia este blocată sau foarte slabă (Beck, 2008). Ce înseamnă asta? Persoanele neafectate de depresie reevaluează la anumite periode de timp, experiențele negative prin care trec și le (mai) procesează într-o manieră cât mai constructivă cu putință în situația dată. Drept rezultat al acestor reevaluări, aceștia modifică semnificația pe care au atașat-o inițial evenimentelor (și mai ales, contribuției persoanelor implicate) într-una mai puțin gravă, care poate ne determină să fim mai rezistenți și care provoacă mai puțină suferință emoțională. În principal este vorba atât despre reevaluarea intenționalității acțiunilor persoanelor implicate, despre valoarea didactică în anasamblu a unui astfel de eveniment la scara unei existențe umane, cât și despre rezistența fizică și psihică pe care constatăm că o avem cu ocazia acestor evenimente. În plus, găsim utile aspectele pe care le aflăm despre noi înșine și despre alții  cu ocazia producerii acestor evenimente, precum și înțelegerea modului în care funcționează oamenii în anumite circumstanțe extreme sau nefavorabile etc.

În cazul persoanelor suferind de depresie această reevaluare este foarte slabă dacă nu chiar inexistentă. Drept urmare, nu puține sunt persoanele care par ”să nu mai treacă peste” ceva (evenimente de mică sau mare amploare în aceeași măsură) precum dispariția din viață a unui apropiat, evenimente traumatice ale copilăriei sau adolescenței dar și despărțiri sentimentale, infidelități, simple certuri, indiscreții etc. În absența acestei re-examinări a situației și a contribuției celor implicați, urmată de revizuirea severității semnificației atașate acelui eveniment după ce a trecut un anumit interval de timp, nu se atenuează nici suferința și nici premizele în care se produce iertarea celor implicați nu se întrunesc. Așadar pentru persoanele depresive, atât suferința emoțională rezultată cât și impactul cognitiv al evenimentelor de viață sunt mult mai ridicate.

În căutarea unei explicații structurale sau funcționale, ar trebui să ne amintim descrierea dintr-un articol anterior: Persoanele depresive prezintă o reactivitate mai ridicată a unei părți componente a creierului denumită amygdală. Dacă indivizii care prezintă o amygdală super-reactivă sunt în același timp purtătorii variantei scurte a genei răspunzătoare de transportul eficient al serotoninei aceștia vor realiza  cele mai puternice deformări negative (Munafo et al., 2008). Întrucât amygdala este responsabilă pentru evaluarea negativității unui eveniment, în cazul persoanelor suferinde de depresie, amygdala exagerează natura negativă a acestora şi automat, dictează axei hipotalamo-pituitar-adrenală (HPA) secreția unei cantități mai mari de cortizol. De-a lungul timpului, repetându-se sistematic această supra-secreție, se ajunge la hipercortizolemie, responsabilă la rândul ei pentru realimentarea depresiei. Interpretarea negativă repetată a evenimentelor de viață și atașarea unei semnificații profund negative la înregistrarea acestora în memorie, au un impact suplimentar asupra axei HPA și pun în mișcare ciclul descris anterior implicând sistemul serotoninergic super-reactiv și conducând, drept consecință, la depresie (Beck, 2008).

Spre deosebire de depresivi, persoanele care prezintă o reactivitate mai redusă a amygdalei, combinată cu o activitate a sectorului orbito-frontal mai ridicată, atenuează evaluarea negativă a unui eveniment negativ din viața lor, deci procesează mai bine și se împacă mai bine cu rezultatul acestora (Johnstone et al., 2007). Altfel spus, majoritatea persoanelor procesează cognitiv și emoțional evenimentele negative de viață prin intermediul unor reevaluări și atenuări de semnificație negativă, aidoma unui sistem imunitar care vindecă de la sine rănile fizice atât timp cât ele nu depășesc un anumit prag de severitate al afectării organismului, constituind, ca sa menținem analogia, un fel de ”sistem imunitar sufletesc” sau emoțional. Persoanele depresive prezintă dimpotrivă, tocmai o amygdală mai reactivă și o activare mult mai slabă în cortexul orbito-frontal care moderează intensitatea unor activări ale amygdalei. În cazul persoanelor afectate de depresie în absența acestor mecanisme de re-analiză, de raportare diferită la evenimentele trecute și transformarea lor în experiență (adică tocmai viitoare bază de date conținând soluții pentru rezolvarea de probleme), aceste ”răni sufletești” rămân deschise,  nevindecate. De-a lungul vieții se acumulează răni noi, iar efectul însumat al ”durerii sufletești” percepute la nivel subiectiv, provenită de la toate aceste ”răni” este în mod evident, mai mare,  depășind totodată și capacitatea de a face față a ”sistemului imunitar emoțional” dând naștere la ”cangrene” care evaluează în negativ până la extincția individului.

Acestă analogie cu sistemul imunitar uman sperăm că oferă o reprezentare cel puțin suficient de plastică, a consecințelor neprocesării corespunzătoare a evenimentelor de viață negative. Amygdala este oricum responsabilă și pentru evaluarea, selecția și stocarea în memorie a evenimentelor care au încărcătură emoțională, drept urmare, atunci când activitatea acesteia este perturbată, o serie de consecințe decurg de aici și în privința stocării în memorie. Acest fapt explică foarte bine și de ce retrăirea mentală a unui eveniment negativ din viața lor (și obișnuiesc să facă asta mult mai frecvent decât indivizii clinic sănătoși), datorită absenței reevaluării și atenuării semnificației negative pe care această reexaminare ar aduce-o, produce de-a lungul vieții, aceeași suferință nemodificată în intensitate. Drept urmare, pe măsură ce aceste experiențe negative în mod inevitabil, se pot acumula odată cu înaintarea în vârstă, suferința emoțională crește și indivizii în cauză dezvoltă încă din faze timpurii ale depresiei, o suprasenzitivitate și sensibilitate la suferință, trăind suferințe de amploare exagerată (Johnstone et al., 2007).

Recapitulând:

• Depresivii percep evenimentele de viață negative ca fiind mai severe și trăiesc suferința emoțională provocată de acestea cu o mai mare intensitate decât restul oamenilor;
• Ei prezintă o capacitate redusă, dacă nu chiar inexistentă, de a reevalua ulterior negativitatea unui eveniment anterior din viața lor, de a-l reeticheta ca fiind mai puțin negativ și ai conferi alte semnificații;
• La producerea unui nou eveniment negativ similar, suferința emoțională provocată de acesta se suprapune peste suferința anterioară nediminuată;
• Depresivii rememorează și retrăiesc mult mai frecvent evenimentele negative din viața lor fără a le reevalua;
• De-a lungul vieții, la producerea mai multor evenimente negative, acumularea (și ”suprapunerea” sau ”însumarea intensităților”) suferinței emoționale curentă și anterioare determină și ulterior întrețin, o suprasenzitivitate și sensibilitate la suferință, trăind practic suferințe mult mai mari în legătură cu același tip de eveniment.
• Aspectele enumerate anterior se accentuează cu fiecare eveniment negativ care se produce într-un cerc vicios, accentuând suferința.

 

Aceleași mecanisme și evaluări care se aplică situațiilor, se aplică bine-înțeles, și persoanelor care le-au declanșat sau au fost implicate. Așadar, mecanismele de reevaluare slabe sau absente vor constitui pentru depresivi, o provocare suplimentară atunci când va trebui să îi iertei pe cei ce le-au greșit foarte rău (mai ales că ”rănile lor sunt veșnic vii” și senzația aceasta nu îi ajută deloc în a reconsidera gravitatea unei acțiuni sau responsabilitatea unei persoane). Ce altceva rămâne de făcut? În absența unei re-evaluări, pentru că se înregistrează dificultăți tocmai la propagarea și implementarea comenzii de a reevalua și a ierta, dinspre control spre bază, nu le rămâne decât să se conducă după o comandă automată, un imperativ mai presus de orice. Această comandă în prima fază, până vor ieși din acest mod de a funcționa, ar trebui să se asemene unei hotărâri arbitrare, un comandament superior atât voinței cât și înțelegerii unui depresiv, de tipul: iert pentru sănătatea mea psihologică, pentru a nu mă înverșuna, pentru a nu deveni plin de amărâciune, resentimente și dispreț pentru oameni. Iert pentru a nu deveni un om urât, pentru a nu mă afla într-o postură în care nu mă (mai) recunosc sau o persoană și cu care nu mă identific etc. Persoanele cu un nivel de trăire religioasă mai ridicat au un avantaj. Avantajul de a spune: iert pentru îndemnul lăsat de Hristos, și modelul de comportament pe care l-a oferit și ne-a îndemnat Hristos și pentru că greșeala celui ce mi-a greșit a fost deja răscumpărată de Hristos. Atunci când faci ceva din respect și pentru altcineva, o entitate superioară mai ales, parcă e mai ușor să ierți. Dacă nu poți (încă) să îți spui asta, și chiar simți că nu poți ierta, cred că pe moment orice altceva care te mobilizează să lupți cu asta, chiar dacă nu e cea mai nobilă cauză de pe lume, e binevenită.  Mai apoi va trebui, într-adevăr, să rafinezi această iertare asigurându-te că nu rămâi într-o confuzie a iertării cu multe alte situații care nu reprezită iertarea pe care le vom trece în revistă în finalul articolului.

Ca și când nu ar fi fost suficient pentru depresivi, alte câteva obstacole se interpun în calea spre iertarea celor ce le-au gresit, și anume:

– Depresivii prezintă standarde morale (implicit și auto-impuse) foarte ridicate și un simț foarte ascuțit al corectitudinii fapt pentru care sunt percepuți de cei din jur ca fiind ”jusțițiari” și ”judgemental-i”. În aceste condiții, să facem exercițiul de imaginație: cât de ușor le este  depresivilor să înțeleagă de ce, dacă ei se comportă moral și atent să nu rănească pe cei din jurul lor, alții se comportă mult mai discreționar și complet neatenți la suferințele pe care le provoacă acțiunile lor în rândul semenilor?;

– Prezintă o gândire dihotomică sau de tip ”alb și negru„/”totul sau nimic” – deci oamenii și acțiunile lor sunt rareori percepuți cu nuanțate flexibile între ”bun vs. rău”. De asemenea, etichetează foarte ușor oamenii pe baza unor acțiuni, deci aceia care le greșesc rareori sunt percepuți de către aceștia drept ”oameni, în esența buni, care au făcut în anumite circumstanțe, fapte cu adevărat rele”;

– În cazul persoanelor care prezintă depresie sunt prezente anumite excese precum autocritică, nemulțumire, comportamente negative sau pedepse pentru ceilalți (Leahy și Holland, 2010). Acestea interacționează cu alte caracteristici ale stilului cognitiv depresiv din categoria gândurilor automate, precum cea a ”focalizării pe judecată”, ”a săritului la concluzii”, a ”standardelor exigente”, a ”etichetării” celorlalți.

Este ușor de înțeles cum toate aceste excese și particularități nu sunt, în cazul depresivilor, cel mai favorabil punct de start în iertarea celor ce le-au greșit. Cu toate acestea, cum sugeram anterior, este important în prima fază să se sară peste etapa înțelegerii comportamentului celor care ne aduc prejudicii  și să nu ne mai gândim cum lumea ar fi un loc mai bun și mai fericit dacă ei ar înceta să facă aceste gesturi, și se trece direct la aplicarea unei comenzi arbitrare de a ierta. Orice motiv e bun dacă funcționează și ne mișcăm din punctul blocajului către o rezoluție (fie ea și de slabă calitate inițial). E important să ne comportăm ca și când i-am fi iertat, ca și cînd i-am fi înțeles, să facem lucrurile ca și când am fi ajuns deja la iertare și împăcare și asta va accelera procesul de iertare propriu-zis). E bine și dacă nu suntem foarte convinși sau convingători. Fake it until you make it!

Oamenii, atunci când în mod rational au ajuns la concluzia că au fost tratați nedrept, iartă în momentul în care în mod conștient și voluntar abandonează resentimente și reacții asociate acestora (la care au dreptul), și se străduiesc să răspundă celui ce le-a greșit în baza principiului moral al binefacerii, care poate include compasiune, apreciere sau valoare necondiționată, generozitate și afecțiune morală (la care, cel care a greșit, prin natura actului sau a actelor care au produs suferință, nu are dreptul)(PsychologyTools.com)   

La un moment dat, când suntem pregătiți să le înțelegem celor ce ne-au greșit neputința, egoismul sau dimpotrivă, lașitatea – chiar și repetată – le înțelegem și mai mult slăbiciunile (uneori fiindu-ne chiar milă), conștientizăm consecințele pozitive ale iertării și așa-numita creștere post-traumatică ce vine aproape totdeauna după un eveniment negativ corespunzător procesat. Dar ca să ajungem să trăim aceste consecințe pozitive trebuie să fi iertat măcar o dată ceva cu adevărat grav, semnificativ. Alternativa, dacă nu suntem pregătiți, va fi să facem un pas înapoi și să ni se pară în continuare nedrept (ceea ce e adevărat), că noi nu producem evenimente negative în viața celorlalți, atunci de ce trebuie să fim ținuți pe loc sau să regresăm, dacă noi suntem corecți și  morali? Problema este că ar trebui să simțiți cum raționamentul acesta cu ”e nedrept” vă blochează în acest punct, în care tot ruminați în legătură cu asta fără niciun rezultat. Veți sta pe loc pentru că aceasta reprezintă o lecție de învățat, o probă de trecut în a deveni o versiune mai bună a propriului eu. Dumneavoastră decideți pentru cât timp. Iertarea e uneori o simplă chestiune de alegere personală. Alegerea de a merge mai departe. Nu atât datorită argumentelor, ci doatorită alternativei. Dacă medităm la cele de mai sus, poate economisim timp. Timp din viața noastră. Timp petrecut într-o zonă gri, destul de gri, a unei indecizii, a unei nerenunțări la ceea ce, vi se poate părea a fi ”principiile mele”. Uneori trebuie să analizăm îndeaproape și să vedem ce valoare funcțională au. S-ar putea să constatăm că sunt înălțătoare dar neadaptative. Însăși Marsha Linehan, un alt strălucit psiholog dedicat muncii sale cu experiențe directe cu aceste provocări spunea: ”Am încetat să am dreptate și am început să fiu fericită”.

  Dacă v-am convins și vă veți apuca de a exersa serios iertarea, la un moment dat veți fi tentați să verificați dacă ați ajus acolo sau ce ar mai fi de rafinat. În fazele finale ale procesării unui eveniment și iertării celor implicați, iertarea se va desăvârși dacă verificăm și ne… articolul intreg aici!